 |
|
|
|
|
||||||||||||||||||
 |
|
|
Debut Vârsta medie de debut pentru primul episod maniacal este cea de 20 de ani. Alteori, boala apare în adolescenţă, sau chiar peste 50 de ani. Episoadele maniacale survin după stresori psihosociali şi încep brusc, cu o escaladare rapidă a simptomelor în decurs de câteva zile. Durează de la câteva săptămâni la câteva luni şi se termină brusc. În multe cazuri, episodul maniacal este precedat sau urmat de un episod depresiv major. Tabloul clinic Episodul maniacal este definit printr-o perioadă distinctă, de cel puţin o săptămână (fără tratament) în cursul căreia există o dispoziţie crescută, expansivă sau iritabilă anormală şi persistentă[1]. În această perioadă de perturbare a dispoziţiei apar şi alte simptome[2]: stima de sine exagerată, scăderea necesarului de somn, fuga de idei, distractibilitate, hiperactivitate sau agitaţie psihomotorie, implicarea în activităţi plăcute, cu potenţiale consecinţe nedorite. Tulburarea dispoziţiei cauzează o deteriorare în funcţionarea profesională sau în activităţile sociale uzuale ori în relaţiile cu ceilalţi[3]. Tulburarea dispoziţiei. Dispoziţia maniacalului este descrisă ca exaltată, expansivă sau iritabilă. Dispoziţia bolnavului este recunoscută ca excesivă de către cunoscuţii persoanei respective. De asemenea, se observă frecvent labilitatea dispoziţiei, alternarea între euforie şi iritabilitate. Exaltarea se exprimă clinic prin dispoziţia euforică, cuprinsă între expansivitate şi iritabilitate. Expansivitatea este caracterizată printr-o extraversie extremă, deschidere neselectivă, implicativă şi intruzivă[4], entuziasm continuu pentru interacţiuni interpersonale, sexuale sau profesionale. Maniacalul tinde spre o sociabilitate exagerată, deplasată, o familiaritate, vulgaritate, intimitate rapidă, îşi pierde ruşinea, inhibiţia, devine instinctual, pulsional[5]. Iritabilitatea este obiectivată prin reacţii prompte, ample, disproporţionate, fiind expresia tensiunii afective negative sau a contrarierii, provocării, incitării. Stima de sine exagerată, supraestimarea este prezentă în majoritatea cazurilor, pornind de la încrederea necritică în sine până la idei, uneori delirante, de grandoare. Atenţia maniacalului este dezechilibrată, apare creşterea atenţiei spontane şi scăderea celei voluntare. Maniacalul este permanent atras de stimuli nerelevanţi (distractibilitate). Gândirea bolnavului este accelerată. Fluxul ideativ este bogat, apărând idei numeroase, concurente, care se derulează rapid, pacientul trecând de la o temă la alta, fără a o fi elucidat pe precedenta. Această fugă de idei poate avea o intensitate diferită, de la o accelerare uşoară până la incoerenţa ideoverbală, cu perturbarea comunicării. Apar idei de grandoare, de autovalorizare, uneori delirante, potrivite cu dispoziţia. Rareori apar idei delirante incongruente cu dispoziţia, de persecuţie sau de gelozie. Limbajul este amplu perturbat. Bolnavul se exprimă cu voce tare, sigură, încrezătoare. Discursul maniacal poate fi perturbat uşor de stimuli nesemnificativi din mediu, dar greu de întrerupt de interlocutor. Activitatea. Maniacalul este hiperactiv, are o senzaţie de energie inepuizabilă, nu simte oboseala, scade nevoia de somn. Se implică în multe activităţi pe care nu le finalizează. Activitatea se poate dezorganiza sever, ajungând la agitaţie psihomotorie sau furor maniacal. Sistemul pulsional al maniacalului este dezinhibat, exprimă satisfacţia, triumful, „festivitatea victoriei instinctului asupra constrângerii” (E. Minkowski)[6]. Sistemul pulsional al bolnavului este necenzurat, dezinhibat, impulsiv, are un caracter imperativ şi imediat. Maniacalul ignoră, încalcă regulile şi convenţiile sociale, mai ales din punct de vedere sexual, putându-se implica în violuri. Dezinhibiţia, asociată cu lipsa de discernământ, împiedică maniacalul să aprecieze corect consecinţele faptelor sale, bolnavul implicându-se în cheltuieli excesive ce nu pot fi acoperite, vânzarea unor bunuri pe sume derizorii, implicarea în situaţii conflictuale cu aspect medico-legal. Tulburări de percepţie. Pot apare iluzii patologice sau chiar halucinaţii (auditive şi vizuale), încadrate în tulburarea de dispoziţie. Conştiinţa bolii nu este prezentă. Evoluţie Evoluţia maniei poate fi în accese, de câteva săptămâni până la 6 luni (mania simplă). În afara episoadelor maniacale, bolnavii pot rămâne cu o tentă psihopatică hipomaniacală. Forma cronică nu se vindecă, fiind necesară internarea definitivă. Forma remitentă prezintă accese de manie urmate de accese de melancolie, la înaintarea în vârstă ajungând să predomine episoadele depresive. Între faze nu se produce o restitutio ad integrum. Forma intermitentă este o alternanţă depresie – manie cu restitutio ad integrum. Prognosticul[7] Prognosticul este favorabil pentru momentele de criză, dar rezervat pentru întreaga existenţă a bolnavului, datorită psihopatizării. Diagnostic pozitiv Diagnosticul pozitiv se bazează pe criterii clinice[8]:
Diagnostic diferenţial
Tratament Se asociază tratamentul cu:
Aspecte medico-legale Între psihozele afective, mania prezintă o periculozitate socială mai redusă decât melancolia. Comportamentul antisocial din manie se manifestă în cadrul variaţiilor bruşte de dispoziţie, impulsive şi stereotipe. Datorită agitaţiei psihomotorii, actul antisocial nu poate fi pregătit minuţios. Trecerea la îndeplinirea actului se face rapid, fără deliberare[9]. Prin fuga de idei şi trecerea rapidă la act, se comit ultraje sau violenţe banale, dar fără forme coleroase grave. Maniacii „fac mai mult zgomot decât sunt periculoşi”. Uneori pot apare dezinhibiţii instinctuale, care pot degenera în violuri. Maniacii trăiesc un sentiment al reuşitelor fără eşec, îşi risipesc dezordonat afectivitatea şi astfel pierd pudoarea şi discreţia, devenind nişte „comedianţi ai fericirii zgomotoase”.[10] În cele mai multe cazuri, maniacul este descoperit în flagrant delict. Episodul hipomaniacal Episodul maniacal este definit ca o perioadă distinctă în cursul căreia există o dispoziţie crescută, expansivă sau iritabilă anormală şi persistentă, pe o durată de cel puţin patru zile[11]. Dispoziţia anormală este acompaniată de cel puţin trei dintre simptomele adiţionale descrise la episodul maniacal, diferenţa fiind reprezentată de absenţa ideilor delirante sau a halucinaţiilor. Episodul hipomaniacal, spre deosebire de cel maniacal, nu este atât de sever încât să cauzeze o deteriorare semnificativă în funcţionarea socială sau profesională. În general, nu este necesară internarea. Dispoziţia crescută a unui hipomaniacal este euforică, jovială, exaltată, fiind diferită de cea uzuală a persoanei respective. Bolnavul prezintă entuziasm pentru interacţiunile interpersonale şi activităţile sociale sau profesionale. Uneori pot exista alternanţe între euforie şi iritabilitate. Unele episoade hipomaniacale pot evolua în episoade maniacale.
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||||||||||