 |
|
|
|
|
||||||||||||||||||
 |
|
|
Schizofrenia este o psihoză endogenă majoră, cronică, procesuală, caracterizată prin disocierea personalităţii[1]. Elementele esenţiale ale schizofreniei sunt reprezentate de o mixtură de semne şi simptome caracteristice, atât pozitive, cât şi negative, prezente o durată semnificativă de timp. Sunt afectate în totalitate funcţiile psihice, sunt slăbite relaţiile interpersonale, sentimentul coexistenţei, ajungându-se la o pierdere a realităţii psihologice, ca urmare a pierderii unităţii persoanei, a conştiinţei de sine. Aspecte istorice E. Kraepelin dezvoltă pentru prima dată, în 1896, conceptul de demenţă precoce (dementia praecox), subliniind faptul că această boală afectează personalitatea, viaţa emoţională şi voinţa, tinzând către demenţă. În 1911, E. Bleuler introduce noţiunea de schizofrenie, de scindare a psihicului (schizein – scindare, frenos – psihic), de disociere între gândire şi afectivitate, aspect esenţial pentru înţelegerea acestei boli. Bleuler este un precursor al teoriilor moderne asupra schizofreniei. El defineşte schizofrenia astfel: „grup de psihoze a căror evoluţie clinică este uneori cronică, uneori marcată de atacuri intermitente şi care poate să apară sau să retrocedeze în oricare din stadiile sale de evoluţie, fără a permite însă o restitutio in integrum deplină. [2]. K. Schneider (1959) clasifică simptomele de schizofrenie în simptome de rangul I şi simptome de rangul II, primele fiind considerate specifice pentru această boală (sonorizarea gândirii, inserţia şi furtul gândirii, ideile delirante). Astăzi sunt utilizate criteriile de diagnostic conţinute în D.S.M. IV T.R., care sunt bazate pe observaţiile lui Bleuler şi K. Schneider. Epidemiologie Schizofrenia apare cu o frecvenţă de 1% din populaţie, distribuţia fiind aproximativ egală pe cele două sexe[3] Debutul bolii are loc în principal între ultima parte a adolescenţei şi până la 30 de ani. Rareori debutul este prezent înaintea adolescenţei sau în perioada de involuţie, în aceste cazuri punându-se probleme de diagnostic. La bărbaţi debutul este mai precoce, boala apărând între 18 şi 25 de ani, faţă de femei, la care aceasta apare între 25 şi 30 de ani, uneori şi peste această vârstă. Femeile prezintă în special o simptomatologie mai afectivă, idei delirante şi halucinaţii, pe când la bărbaţi apar mai ales simptome negative: afect plat, avoliţie, retragere socială. Îmbolnăvirile cu debut după vârsta de 30 de ani îmbracă mai frecvent forma paranoidă. Rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu schizofrenie prezintă risc de îmbolnăvire de cca. 10 ori mai mare decât cel al populaţiei generale. De asemenea, se constată o incidenţa crescută la gemenii monozigoţi (50%), comparativ cu gemenii dizigoţi (14%). O serie de studii au demonstrat existenţa unor diferenţe între sexe referitor la transmisia genetică a schizofreniei, procentul de schizofrenie la membrii de familie ai femeilor cu schizofrenie fiind mai mare decât cel al membrilor de familie ai bărbaţilor prezentând această boală. Rudele bărbaţilor prezintă o incidenţă mai mare a tulburărilor de personalitate schizoidă şi schizotipală[4]. Se constată existenţa unor factori de risc pentru schizofrenie[5]:
Etiologie Studiile efectuate consideră că schizofrenia este o boală ce apare la interacţiunea dintre vulnerabilitatea genetică şi cea de mediu. Dacă asupra unei persoane predispuse genetic la schizofrenie acţionează factori de mediu defavorizanţi, reprezentaţi de stresuri interne (diverse afecţiuni somatice) sau externe (traume psihice), se declanşează boala. Etiologia genetică consideră apariţia bolii ca fiind datorată unei dispoziţii specifice poligenice, bazându-se pe constatarea că frecvenţa este mai mare la rudele schizofrenilor. Etiologia infecţioasă a fost susţinută de Crow, sprijinindu-se pe reacţia biologică ce apare în catatoniile acute febrile. Ipoteza organogenetică. Natura biologică a schizofreniei a fost susţinută de numeroşi cercetători:
Ipoteza psihanalitică. Din punct de vedere psihanalitic, schizofrenia reprezintă o distrucţie a Ego-ului, invadat de un tip anarhic, dezorganizat, infantil, fixat pregenital[10]. S. Freud consideră ca esenţială detaşarea libidoului de lumea exterioară şi regresiunea sa spre Eu, utilizarea mecanismului halucinaţiei şi suprainvestirea reprezentărilor verbale, cărora le corespund în plan clinic tulburările de limbaj observate în schizofrenie[11]. Ipoteza psihogenetică consideră schizofrenia ca nefiind o boală genetică, constituţională, observaţiile corporale, metabolice fiind un efect al unui model familial schizofrenogen şi al internărilor azilare prelungite. Familia schizofrenului nu este de tip nuclear, relaţiile între soţi fiind rigide, fără suport reciproc, o familie dezordonată, rolurile fiind neprecizate. Atmosfera este iraţională, paranoidă, apărând uneori o izolare socio-culturală a acestor familii. Comunicarea în familie este vagă, fragmentată, conţine două mesaje contradictorii şi duce la confuzia copilului care receptează mesajul[12]. Se constată o slabă preocupare a părinţilor din punct de vedere sexual, copilul ajungând să aibă carenţe de identificare sexuală[13]. Unii cercetători au descris tipul de mamă schizofrenogenă, tipul de mamă tiranică, dominatoare, posesivă, insensibilă, rece, supraprotectoare, care manevrează copilul, impunându-i conduita în societate, tatăl fiind în acest timp pasiv şi ineficient. Psihopatologie În schizofrenie se produce o scădere, o insuficienţă a activităţii psihice. Această tulburare este numită de către Berze insuficienţă primară, de Bleuler – disociere, Minkowski o numeşte pierderea contactului vital, Stranski – ataxie intrapsihică[14]. Gândirea psihiatrică actuală consideră că tulburarea primară în schizofrenie este depersonalizarea, ca o slăbire globală a personalităţii, subiectul simţind-o ca pe o slăbire progresivă a libertăţii interioare, ca pe o imposibilitate de a dispune de propriile funcţii, care devin treptat automate. Schizofrenul îşi consideră psihicul ca fiind independent, ceva care îl comandă. Depersonalizarea se manifestă în plan intelectual ca o schimbare a raporturilor subiectului cu lumea înconjurătoare. În schizofrenie se produce o schimbare a legăturii simbolice dintre subiect şi obiect, semnificaţia lumii se schimbă. Primul stadiu al schizofreniei este de dispoziţie delirantă, bolnavul trăind în plan afectiv o stare difuză, vagă, nelinişti deosebite şi neînţelese, apărând astfel o tensiune interioară (o tensiune delirantă)[15]. Mediul înconjurător este perceput ca rece, duşmănos, bolnavul apărând ca nevrotic, reactiv. Această fază reprezintă trecerea de la lumea noastră simbolică la o altă lume, proprie, acum apărând primele forme de simptomatologie netă de boală, interpretările delirante sau percepţiile delirante. Această lume, deşi este percepută într-un mod nehalucinator, începe să fie diferit semnificată, să devină ameninţătoare, contra bolnavului. Unor percepţii reale li se acordă în mod incomprehensibil o semnificaţie anormală, este interpretată într-un mod delirant[16]. În acelaşi timp, apare şi falsa recunoaştere, schimbarea semnificaţiei persoanei, fenomenele de deja vu şi jamais vu[17]. Se constituie astfel un delir de relaţie, moment ce marchează debutul psihotic. Momentul apariţiei intuiţiei delirante deschide noi perspective asupra prezentului, trecutului şi viitorului bolnavului. Intuiţia delirantă este constituită din idei care apar brusc, încărcate cu o semnificaţie nemotivată, şi care se referă la propria persoană, la alte persoane sau lucruri. Este vorba de un delir autonom, nelegat de o percepţie[18]. Totul ajunge să fie restructurat conform acestei intuiţii, acestei idei-forţă, acestui cuvânt de ordine care pune în altă lumină tot ce gândeşte schizofrenul. Această intuiţie delirantă nefiind previzibilă, conferă schizofreniei o inconstanţă esenţială[19]. La fenomenele descrise se adaugă delirul de influenţă sau xenopatic (sindromul Kandinski – Clerambault), numit şi automatism mental. Acesta se manifestă prin furtul gândirii, inspirarea gândurilor de către alte persoane, răspândirea gândurilor. Delirul primar aduce din partea bolnavului necesitatea de a fi explicat, apărând astfel deliruri secundare (de persecuţie, urmărire, grandoare). Organizarea, sistematizarea din cadrul procesului de elaborare delirantă secundară are un caracter haotic, fragmentar, fără a se atinge gradul de sistematizare din delirul parafrenic sau paranoic. Explicaţia secundară reprezintă o modalitate de compensare, de apărare a schizofrenului faţă de aceste fenomene primare, care îl depăşesc. Delirul primar se amestecă cu cel secundar, schizofrenul ajungând să trăiască într-o lume proprie, care coexistă cu lumea comună. Acest fenomen este denumit autism, o alunecare într-o lume imaginară, dereală, de vis. După E. Minkowski[20], această lume proprie a schizofrenului este foarte sărăcăcioasă, fragmentată. Apare astfel o alienare gravă faţă de conduita comună, de gândirea comună, de obiceiurile comune, o îndepărtare, o discordanţă. Bolnavul nu mai poate să concorde cu ceilalţi şi cu el însuşi. Schizofrenul este un enigmatic, conduita lui este ieşită din comun, total imprevizibilă şi bizară. Debutul clinic Debutul clinic poate fi insidios, subacut, acut şi nespecific[21]:
Tabloul clinic Comportamentul şi expresia. Aspectul exterior al bolnavului este frecvent caracterizat printr-o dezordine generală, gesturi sau poziţii bizare (manierism[22]), stereotipii, lipsa inflexiunilor vocale, evitarea contactului vizual, expresivitate săracă. Comportamentul în schizofrenie[23] poate fi:
Tulburările percepţiei constau din halucinaţii de intensitate şi complexitate diferită, care pot surveni în orice modalitate senzorială, dar cele auditive sunt cele mai frecvente şi caracteristice pentru schizofrenie. Ele sunt considerate simptome pozitive[24]. Halucinaţiile auditive sunt reprezentate de voci, familiare sau nonfamiliare, localizate „în cap sau la urechi”[25], percepute ca fiind distincte de propriile gânduri. Uneori bolnavul le acceptă şi datorită lor îşi întrerup legătura cu realitatea şi se scufundă în lumea delirantă. Vocile se adresează deseori în mod direct bolnavului, conversează cu el, îi comentează acţiunile, îl elogiază sau îl apostrofează. Uneori vocile au un caracter imperativ, conţinutul lor transpunându-se în acte grave de auto şi heteroagresiune. Halucinaţiile mai pot fi:
Din punct de vedere psihopatologic, tulburările de percepţie sunt rezultatul prăbuşirii tuturor funcţiilor psihice, mai ales a celei intelectuale. Bolnavul se autizează, se retrage din lumea socială, începe să se fragmenteze, să se disocieze, să vorbească cu el însuşi sau să se audă pe el însuşi, proiectat în afară. Atenţia spontană şi voluntară este scăzută (hipoprosexie), cauzată în principal de închiderea în sine a bolnavului. Acesta prezintă incapacitatea de a-şi activa şi focaliza atenţia, aspect relevat de testele psihometrice. Tulburările de gândire. Tulburările formale de gândire (dezorganizarea gândirii) sunt considerate de către unii autori drept cel mai important element al schizofreniei. Sunt reprezentate de: disociere, destrămare, incoerenţă, lipsa spontaneităţii, blocaje, sărăcirea conţinutului ideoverbal, folosirea neologismelor, paralogismelor, paragramatismelor. Acestea distorsionează capacitatea de comunicare a bolnavului. Tulburările de conţinut ale gândirii pot exista şi independent de tulburările formale de gândire. Ele sunt considerate simptome pozitive, de maximă importanţă pentru diagnostic[26]. Delirul primar, cu cele trei forme ale sale descrise mai sus (dispoziţia delirantă, intuiţia delirantă şi percepţia delirantă) formează un sistem delirant[27], bolnavul ajungând la falsificarea involuntară a realităţii. Delirul secundar apare ca o prelucrare, interpretare a propriilor halucinaţii. Principalele idei delirante ce pot fi întâlnite sunt cele de persecuţie, otrăvire, urmărire, referinţă, religioase şi, rareori, de grandoare. Ideile delirante de persecuţie sunt cele mai frecvente. Persoana se consideră urmărită, înşelată, spionată, ridiculizată. Ideile delirante de referinţă sunt, de asemenea, frecvente, persoana crezând că anumite gesturi, comentarii, pasaje din cărţi, ziare îi sunt adresate în mod special. Tulburările de limbaj. Limbajul bolnavului de schizofrenie poate fi dezorganizat[28], sub diferite forme:
Tulburările afective. Expresia emoţională este modificată, atât ca intensitate, cât şi ca formă de manifestare. Se pot observa[29]:
Principala tulburare o reprezintă cea a conţinutului afectiv[30]. Bolnavul îşi pierde, denaturează ţelurile, scopurile înalte, apare o devalorizare cinică a lucrurilor. Exteriorizările stărilor afective au deseori un caracter nenatural, exagerat, teatral. Aplatizarea afectivă constituie, împreună cu alogia (tulburările în fluenţa şi productivitatea gândirii şi limbajului) şi avoliţia (lipsa capacităţilor voliţionale), simptomele negative ale schizofreniei[31]. Tulburările memoriei. În general, memoria schizofrenului nu e alterată. Aceasta este însă influenţată de deficitul cognitiv global ce apare în această afecţiune. Se pot observa:
Tulburările de personalitate ale bolnavului de schizofrenie sunt constante şi specifice, constând, în principal, din pierderea unităţii psihicului. Apare o dedublare a personalităţii, cu tulburări de imagine corporală şi de identitate a Eului personal[32]. Eul schizofrenului este disociat, sfârtecat, inconsecvent[33]. Se amestecă decizia cu indecizia, logica cu absurdul, apare impresia că fizic, mintal, moral bolnavul este multiplicat, nu se poate aduna într-un focar de acţiune unitară. Tulburările conştiinţei personalităţii (depersonalizarea) reprezintă o trăire particulară în care actele şi stările proprii nu sunt trăite ca fiind proprii, ci ca fiind produse, conduse sau influenţate de alţii. Graniţele dintre eu şi non-eu se pot şterge, bolnavul se poate identifica cu obiecte din lumea exterioară, transpunând asupra acestora trăirile proprii. Tulburarea conştiinţei realităţii (derealizarea) este datorată delirului primar, de modificare patologică a reflectării lumii exterioare. Tulburările conştiinţei. Toate tablourile schizofrene tipice se desfăşoară pe un fond de conştiinţă clară, vigilă. Simptomele schizofrene nu au valoare diagnostică decât într-o stare psihotică în care este păstrată claritatea conştiinţei[34]. Subtipurile de schizofrenie Bleuler a definit patru tipuri, considerate clasice, de schizofrenie: paranoidă, hebefrenică, catatonică şi simplă. D.S.M. IV T.R. recunoaşte cinci forme: paranoidă, dezorganizată, catatonică, nediferenţiată şi reziduală. Tipul paranoid este forma cea mai frecventă de schizofrenie, considerată forma prototip, bolnavul prezentând idei delirante, halucinaţii mai ales auditive, delir de persecuţie, ceea ce formează sindromul paranoid nesistematizat[35]. Ideile delirante sunt, de regulă, de persecuţie sau de grandoare ori mixte, dar pot apare şi alte teme (de gelozie, religiozitate, somatizare). Ideile delirante sunt, de regulă, organizate în jurul unei teme coerente, iar halucinaţiile sunt în raport cu conţinutul temei delirante. Temele de persecuţie pot predispune individul la comportament suicidar. Combinarea ideilor delirante de persecuţie şi grandoare cu furia, răceala, cearta, ura pot duce la violenţă. Este o formă socotită periculoasă, cu numeroase aspecte medico-legale. Prognosticul este considerat ca fiind mai bun decât al celorlalte tipuri de schizofrenie. Personalitatea se păstrează un timp îndelungat, permiţând o integrare socio-profesională şi familială acceptabilă. Tipul dezorganizat (hebefrenic) este caracterizat prin limbajul dezorganizat, comportamentul dezorganizat şi afectul plat sau inadecvat[36]. Apare o manie atipică, cu maximă incoerenţă, fenomene de bufonerie, stupiditate intelectuală, euforie nătângă, deplasată, glume nepotrivite şi ciudate, râs bizar, nemotivat. Dezorganizarea comportamentului, lipsa de orientare spre un scop, poate duce la o ruptură severă în capacitatea de a efectua activităţile cotidiene. Pot apare uneori idei delirante şi halucinaţii, dar acestea sunt fragmentare şi neorganizate într-o temă coerentă. Are o evoluţie nefavorabilă, prognosticul fiind rezervat. Tipul catatonic este o formă mai rară de schizofrenie, cu debut acut, la vârste tinere. Este caracterizat printr-o perturbare psihomotorie marcată, ce implică imobilitate motorie, activitate motorie excesivă, negativism[37] extrem, mutism, ecolalie[38], ecopraxie[39], ecomimie[40]. Imobilitatea motorie se poate manifesta prin catalepsie sau stupor. Activitatea motorie excesivă este lipsită de un scop evident, agitaţia catatonică fiind una dintre cele mai periculoase, asemănătoare celei din epilepsie, nu poate fi stopată. În cursul stuporului sau al agitaţiei catatonice bolnavul pot apare riscuri de subnutrire, epuizare, febră, leziuni autoprovocate. Este, de obicei, periodică şi benignă, reacţionează bine la tratament antipsihotic, cu remisiuni bune. Tipul nediferenţiat este caracterizat prin asocierea simptomelor pozitive (idei delirante nesistematizate, halucinaţii, din care nici una nu domină tabloul clinic) cu dezorganizarea limbajului şi a comportamentului. Tipul rezidual este caracterizat prin absenţa simptomelor psihotice, a tulburărilor pozitive proeminente (idei delirante, halucinaţii, dezorganizarea limbajului şi comportamentului), după ce a existat cel puţin un episod de schizofrenie. Simptomele negative sunt prezente în continuare (aplatizarea afectivă, alogia, avoliţia). Evoluţia tipului rezidual de schizofrenie poate fi limitată în timp şi reprezintă o tranziţie între un episod de boală şi remisiunea completă. Dar el poate fi prezent continuu timp de mai mulţi ani, cu sau fără exacerbări acute. Schizofrenia simplă este una din cele patru forme clasice ale schizofreniei incluse în I.C.D. 10. Este definită ca o psihoză ce se dezvoltă insidios, prin conduită bizară, incapacitatea de a face faţă exigenţelor sociale şi scăderea tuturor performanţelor[41]. Simptomele pozitive (ideile delirante, halucinaţiile) sunt absente sau sporadice, de scurtă durată. Este afectat în principal comportamentul social, se produce o scădere marcantă a interesului pentru orice aspect al vieţii sociale, o sărăcire a conţinutului ideativ al gândirii, dar şi al celorlalte funcţii cognitive[42]. Tabloul clinic este dominat de detaşarea afectivă, răceala, dispariţia sentimentelor de simpatie, aplatizarea, ambivalenţa şi inversiunea afectivă Este forma cea mai gravă de schizofrenie, cu debut parademenţial, fiind cea mai aproape de termenul de dementia praecox, folosit de Bleuler. Răspunsul la tratament este foarte slab. Alte forme de schizofrenie:
Unele cazuri pot trece, în timpul evoluţiei, dintr-o formă clinică în alta, sau pot avea uneori semne din mai multe forme clinice. Diagnostic pozitiv Diagnosticul pozitiv se bazează pe semnele clinice, pe analiza fenomenologică a trăirilor bolnavului[44]. K. Schneider[45] împarte simptomele de schizofrenie în simptome de rangul I şi simptome de rangul II. Simptomele de rangul I sunt: sonorizarea gândirii, dialogul vocilor, voci care comentează propria activitate, sindromul Kandinski – Clerambault (halucinaţii, idei de influenţă). Simptomele de rangul II sunt: alte tipuri de halucinaţii (optice, gustative, olfactive, cenestezice) şi intuiţiile delirante. Criteriile de diagnostic D.S.M. IV T.R. sunt:
Diagnosticul diferenţial Faţă de alte tulburări psihotice[46]:
Evoluţie Schizofrenia evoluează subacut sau cronic, timp de mulţi ani sau toată viaţa. În cazul schizofreniei nu se poate vorbi de vindecare, ci doar de remisiune. Nu se poate ajunge la „restitutio in integrum”, ci numai la remisiuni, cu defect. Această evoluţie este denumită proces. Procesul se autoîntreţine, într-o continuă dezintegrare. Aprecierea remisiunii se face pe o scală cu 5 trepte (după Sereiski – 1939) [47]:
Prognostic Prognosticul este rezervat, si variază în funcţie de mai mulţi factori:
Tratament Tratamentul schizofreniei durează întreaga viaţă. Are ca obiective, în primul rând, suprimarea fenomenelor psihopatologice (tratament antipsihotic), iar în al doilea rând, resocializarea bolnavului. Se urmăreşte atenuarea până la dispariţie a fenomenelor psihopatologice şi prevenirea apariţiei lor, limitarea şi compensarea defectului de personalitate, readaptarea progresivă a pacientului la exigenţele sociale şi profesionale şi reintegrarea în familie şi societate, încadrarea într-o formă de activitate utilă., Tratamentul se compune din[48]:
Aspecte medico-legale Disocierea intrapsihică, dereglarea unităţii şi integrităţii psihicului în schizofrenie, prezenţa ideilor delirante şi a halucinaţiilor, duc la dezorganizarea comportamentului. La acestea se adaugă răcirea afectivă, o ură inexplicabilă, care pot avea ca rezultat acte antisociale şi criminale de o gravitate şi o cruzime deosebite. Caracteristic manifestărilor violente ale schizofrenicilor este ambivalenţa afectivă, coexistenţa emoţiilor contrare (ex. „zâmbeşte şi te strânge de gât”[49]). Apare un contrast frapant între brutalitatea actului săvârşit şi trăirea rece, indiferentă, mecanică, fără participare emoţională. În afara faptelor comise sub influenţa unor impulsuri brutale şi imprevizibile, datorate fenomenelor psihotice (halucinaţii, delir), apar şi crime săvârşite după o pregătire extrem de minuţioasă şi cu mult rafinament. Alegerea victimelor este motivată psihopatologic, ca autoapărare, pe fondul ideilor delirante şi al halucinaţiilor. Uneori, acestea sunt alese dintre membri familiei sau sunt persoane din anturajul bolnavului: părinţi, soţ, copii, colegi, prieteni, personal medico-sanitar. Motivaţia actelor este absurdă, delirantă. Schizofrenicii pot comite acte antisociale, cum sunt[50]: furturi, escrocherii, tentative de omor, omor deosebit de grav, automutilări, suicid. De asemenea, pot comite o serie de acte antisociale, cum ar fi: scandaluri, ultraj, delapidări absurde, trecere frauduloasă a frontierei, prostituţie. Nu s-a constatat o predilecţie a schizofrenicului pentru un anumit act antisocial. În majoritatea cazurilor, debutul medico-legal la schizofrenici nu este impus de o tulburare delirant halucinatorie, ci mai cu seamă de comportamentul bizar, de multe ori fantastic în conţinutul gândirii, fără o motivaţie comprehensibilă şi fără reprezentarea consecinţelor social-juridice[51]. În această perioadă, de debut, reuşind să disimuleze trăirile delirante, nu pot fi diagnosticaţi şi nu li se poate aplica nici o măsură medicală de siguranţă. Schizofrenia hebefrenică determină deseori vagabondaj şi fugă cu caracter patologic. Forma catatonică prezintă pericol crescut, datorită potenţialului homicidar din momentul accesului de agitaţie catatonică. În schizofrenia paranoidă, actele antisociale sunt determinate de ideile delirante sau de halucinaţiile pe care bolnavul le prezintă. După fixarea delirului, bolnavul îşi modifică comportamentul în sens delirant, interpretează mediul ambiant în conformitate cu ideile delirante. Uneori, bolnavii se cred persecutaţi şi atacă „pentru a se apăra” de presupusul persecutor. Un pericol deosebit îl prezintă delirurile de prejudiciu, influenţă, gelozie, cele interpretative şi revendicative. Schizofrenicul poate premedita omorul, sub influenţa ideilor delirante, comportamentul înainte şi după act având un caracter bizar, straniu, neobişnuit. Crima este executată cu cruzime, motivaţia acesteia fiind inexistentă sau bizară. Atitudinea faţă de actul comis este de indiferenţă şi răceală afectivă. O manifestare agresivă importantă în schizofrenie este autoagresivitatea, automutilarea sau suicidul. Schizofrenicii pot comite şi delicte cu caracter sexual, care prezintă caracterul de impulsivitate şi absurditate. Violul se efectuează mai ales asupra unor persoane apropiate bolnavului, cu vârste inferioare sau superioare. În condiţiile expertizei psihiatrice medico-legale schizofrenul este caracterizat prin ambivalenţă, manifestată prin interes-dezinteres, anxietate-indiferenţă, simulare-disimulare, aprobare-dezaprobare, apragmatism-agitaţie, stări distimice reactive. Aprecierea discernământului impune expertului o analiză psihodinamică a evoluţiei în funcţie de vârstă, evoluţie, tratament şi caracterul intensităţii defectului. Se impun observaţii şi investigaţii complexe, în condiţii de internare, pentru stabilirea capacităţii psihice şi a discernământului
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||||||||||