|
|
|
|
Traducerea şi adaptarea psiholog MA Drd. Armand VELEANOVICI Articol publicat parţial sub titlul Sindromul alienării parentale, formă subtilă de abuz emoţional, coautor - conf. dr. Valentina Olărescu, în revista Probleme ale ştiinţelor socio-umane şi modernizării învăţământului, Chişinău, 2009 Richard Alan Gardner (1931 - 2003) a fost profesor de psihiatrie în Secţia de Psihiatrie a Copilului din cadrul Universităţii Columbia – USA, din 1963 până în anul morţii sale. A publicat peste 40 de cărţi şi 250 de articole într-o varietate de domenii ale psihiatriei copilului. Principalul său domeniu de interes este modul în care sunt afectaţi copiii de divorţul părinţilor. Astfel, Gardner a scris prima carte de auto-ajutorare pentru copiii afectaţi de divorţ, care s-a tipărit în mai multe ediţii şi a conceput o nouă modalitate psihoterapeutică pentru aceşti copii. În 1985, prof. Gardner a introdus conceptul de Parental Alienation Syndrome (PAS) - sindromul alienării parentale (sindromul alienării copilului faţă de un părinte). El descrie în detaliu etapele procesului de alienare a copilului faţă de părinte şi identifică trei tipuri de părinţi-alienatori: naiv, activ şi obsedat. Deşi catalogarea procesului de alienare a unui copil de către părinte drept sindrom sau tulburare este încă controversată, acesta nefiind introdus în ediţia din 1994 a DSM, Parental Alienation Syndrome (PAS) a fost acceptat de mulţi profesionişti şi de multe instanţe din SUA, Canada, Australia şi Europa. Nu este nici o îndoială că fenomenul există, dar mai este nevoie de cercetări care să rezolve unele aspecte ale controversei. Gardner defineşte PAS ca fiind o tulburare ce apare în principal în contextul disputei părinţilor asupra stabilirii custodiei unui copilul şi se manifestă ca o campanie nejustificată de denigrare, în faţa copilului, a unui părinte de către celălalt. Cu alte cuvinte, unul dintre părinţi, realizează o „spălare a creierului” copilului, o îndoctrinare, „vorbeşte de rău” celălalt părinte în faţa copilului, efectul fiind un adevărat abuz emoţional asupra acestuia. PAS este considerat o formă de abuz emoţional deoarece rezultatul său este privarea copilului de o relaţie afectuoasă cu unul dintre părinţi. PAS este abuz emoţional deoarece:
Simptomele PAS Pentru a preveni efectele PAS este necesar să fie cunoscute simptomele acestuia. Unele dintre practicile enumerate mai jos pot fi întâlnite chiar şi în cazul celor mai buni părinţi, dar pot constitui o atenţionare asupra a modului în care aceştia se comportă cu copii lor.
Dintre simptomele PAS , opt sunt considerate ca primare:
Factori de risc. Pe perioada separării sau divorţului, sau în urma acestora, pot apare o serie de factori care semnalează posibila apariţie a PAS.
Etapele PAS Copiii victime ale PAS trec, de obicei, prin trei etape până la agravarea simptomelor. În unele cazuri, un părinte poate observa simptomele de alienare şi poate lua măsuri de reducere a acesteia. Cunoaşterea factorilor de risc poate ajuta un părinte să evite sau să prevină alienarea. Etapa 1 – uşoară Părintele alienator poate să încurajeze în aparenţă implicarea copilului în relaţie cu celălalt părinte, dar de fapt încearcă să se pună într-o lumină mai favorabilă: „Sunt mai bun decât el (ea)!” Deşi părintele alienator are tendinţa de a îndepărta copilul de celălalt părinte, totuşi relaţia acestora nu este profund afectată şi poate fi menţinută fără dificultate, deşi copilul poate trece printr-un oarecare distres în perioada de tranziţie. Detectarea simptomelor PAS în această etapă este dificilă, comportamentul părintelui alienator fiind subtil şi în general, inconştient. Deşi afirmaţiile părintelui alienator sunt în general sincere, imaginea lui despre celălalt părinte este compromisă şi poate fi observată în comportament. Etapa uşoară a PAS poate apare când:
Copilul aflat în această etapă a PAS are de obicei o relaţie bună cu părintele alienator şi ajunge să participe la campania de denigrare a celuilalt părinte pentru a nu pierde avantajele ce decurg din această relaţie. Evaluatorul trebuie să fie atent la mesajele subiacente care sunt furnizate copilului. În această etapă, copiii prezintă puţine dintre simptomele PAS şi intensitatea acestora este redusă. Relaţia copilului cu celălalt părinte poate trece printr-o serie de dificultăţi în timpul tranziţiei. Copilul participă la campania de denigrare a celuilalt părinte pentru a-şi menţine relaţia strânsă cu pe care au dezvoltat-o cu părintele alienator. În timp, denigrarea celuilalt părinte scade în intensitate sau chiar dispare. Etapa 2 – moderată Părintele alienator va interveni în relaţia copilului cu celălalt părinte, dar în aparenţă va sprijini implicarea acestuia. Sunt cazuri în care programul copilului este încărcat cu diverse activităţi şcolare sau sociale, dar acestea nu fac decât să împiedice relaţionarea copilului cu celălalt părinte. Dacă celălalt părinte obiectează, atunci părintele care are copilul în îngrijire consideră că nu-i pasă de activităţile în care este implicat copilul! În această etapă a PAS contribuţia părintelui alienator la înstrăinarea copilului este semnificativă şi are repercusiuni asupra relaţii acestuia cu celălalt părinte. Părintele alientaor interacţionează cu celălalt părinte într-un mod generator de conflict, astfel încât relaţia acestuia cu copilul să se răcească. Copilul va prezenta, în perioada de tranziţie, un grad de anxietate crescut, dar care se va reduce treptat şi relaţia cu celălalt părinte va re-deveni strânsă. Copilul are o bună relaţie cu părintele alienator, astfel că va împărtăşi împreună cu acesta convingerea că denigrarea celulalt părinte este justificată. Etapa moderată a PAS apare când:
Uneori, părintele alienator înţelege importanţa teoretică a relaţiei copilului cu celălalt părinte, dar consideră că, în cazul său, această relaţie nu este benefică pentru copil, datorită caracterului deficitar al celuilalt părinte. Afirmaţiile şi comportamentul părintelui alienator pot fi foarte subtile, dar foarte dăunătoare pentru copil. Cazurile din această categorie sunt cel mai des întâlnite. Părintele alienator poate folosi o mare varietate de tehnici de excludere a celuilalt părinte. Pot apare toate simptomele caracteristice PAS , dar mai puţin severe şi pervazive decât cele din etapa severă. Campania de denigrare este mai puternică, mai ales în perioada de tranziţie. Copiii din această categorie nu sunt excesiv de porniţi împotriva celuilalt părinte. Explicaţiile raţionale pentru deprecierea celuilalt părinte sunt mai numeroase şi mai absurde decât cele din prima categorie. Nu este prezentă ambivalenţa pe care copiii o simt în mod normal faţă de părinţii lor. Părintele alienator este descris ca fiind pe de-antregul bun, pe când celălalt părinte este cu totul rău. Copilul crede că sentimentele la adresa celuilalt părinte îi aparţin şi nu că i-au fost induse. Într-un conflict, el este constant de partea părintelui alienator. Lipsa de vinovăţie a copilului este atât de mare încât poate lua aparenţa unei psihopatii, ţinând cont de lipsa de sentimente legată de separarea de celălalt părinte. Elemente ale scenariului de denigrare pot fi preluate de copil. Dacă în etapa uşoară copilul menţine o relaţie afectuoasă cu familia celuilalt părinte, în etapa moderată membri familiei celuilalt părinte devin şi ei subiect al campaniei de denigrare. Pot apare dificultăţi serioase în relaţionarea copilului cu celălalt părinte, dar acestea diminuează după perioada de tranziţie şi programul de vizitare se poate desfăşura normal, în contrast cu etapa severă, când acesta este aproape imposibil, copilul având un comportament agresiv sau provocativ. Etapa 3 – severă În cele din urmă, părintele alienator ajunge la o adevărată „spălare a creierului” copilului. Acesta este îndepărtat sistematic de părintele cu care înainte a avut o relaţie satisfăcătoare. Aceşti copii vor afirma frecvent că nu doresc să îl vadă sau să vorbească cu celălalt părinte. Un judecător canadian afirma: „ura nu este o emoţie ce apare natural la copil. Ea trebuie să fie învăţată. Un părinte care îşi învaţă copilul să-l urască pe celălalt părinte reprezintă un grav pericol pentru sănătatea mentală a acestui copil”. În această etapă, ura copilului faţă de celălalt părinte are un aspect fanatic, obsesiv. Din acest motiv părintele alienator nu mai e evoie să-l împiedice pe copil să aibă o relaţie cu celălalt părinte. Copilul preia dorinţele, sentimentele, ura părintelui alienator şi o afirmă ca fiindu-i proprie. El vede pe celălalt părinte şi familia acestuia întru totul negativi şi îi este imposibil să îşi amintească orice sentiment pozitiv faţă de aceştia. Copilul poate refuza întâlnirea cu celălalt părinte, poate face declaraţii false de abuz, ameninţă cu fuga, cu sinuciderea sau chiar cu crima dacă este forţat să aibă o relaţie cu celălalt părinte. Ura părintelui alienator şi a copilului se bazează pe o ideaţie paranoidă, putând ajunge până la nivelul unei folie a deux. Un copil aflat în această etapă a PAS poate fi recunocut după următoarele semne:
Copiii aflaţi în această etapă a PAS manifestă cu fanatism ura lor. Ei ajung, împreună cu părintele alienator, la o adevărată folie a deux, cu ideaţie paranoidă faţă de celălalt părinte. Majoritatea simptomelor PAS sunt prezente într-un grad înalt. Copiii din această categorie pot fi cuprinşi de panică la gândul că urmează să-l viziteze pe celălalt părinte, manifestările emoţionale putând să facă vizita imposibilă. Dacă se află la domiciliul celuilalt părinte, ei pot fugi, pot ajunge ca şi paralizaţi de teamă, pot deveni provocativi sau pot avea manifestări violente, astfel că este necesar să fie returnaţi la domiciliul părintelui alienator. Spre deosebire de copii aflaţi în celelalte categorii, panica şi ostilitatea acestora nu scad în intensitate, nici chiar când sunt separaţi de părintele alienator pentru o perioadă mai lungă de timp. Dacă în primele două categorii motivaţia copilului este de a menţine o legătură mai puternică cu părintele alienator, cu care locuiesc, în această etapă relaţia cu părintele alienator este patologică, iar simptomele nu fac decât să o consolideze. Tipuri de părinţi alienatori Gardner identifică trei tipuri de părinţi alienatori: naiv, activ şi obsesiv. Tipul Naiv „Spune-i tatălui tău că are mai mulţi bani decât mine, aşa că să-ţi cumpere el pantofii de sport” Cei mai mulţi părinţi care au divorţat au momente în care sunt alienatori naivi. Aceşti părinţi cunosc şi afirmă importanţa ca un copil să aibă o relaţie bună cu celălalt părinte. Rareori aceştia revin în instanţă pentru a solicita schimbarea programului de vizitare sau pentru alte aspecte referitoare la copil. Ei încurajează relaţia dintre copil şi celălalt părinte şi familia acestuia. Comunicarea dintre părinţii copilului este, de obicei, bună, chiar dacă este posibil ca aceştia să mai aibă neînţelegeri, la fel ca înainte de divorţ. În cele mai multe cazuri, ei pot ajunge la un acord, fără a-l implica pe copil în discuţiile lor. Copiii, indiferent dacă au părinţi divorţaţi sau nu, ştiu că există momente în care între părinţi apar neînţelegeri sau când nu sunt de acord asupra unor aspecte. Lor nu le place să-şi vadă părinţii certându-se; se pot simţi răniţi sau speriaţi de ceea ce aud. Dar ei reuşesc să facă faţă acestor momente, ştiind că totul va trece şi că toate vor reveni la normal. Ei nu vor rămâne, de obicei, afectaţi de discuţiile dintre părinţii lor. Copiii sunt convinşi că părinţii le oferă dragoste şi protecţie. Copilul şi părinţii au personalităţi distincte, credinţe şi sentimente diferite. Ei nu se simt ameninţaţi de ceea ce un părinte simte faţă de celălalt. Caracteristicile tipului de părintelui alienator naiv sunt:
Părinţii din această categorie nu au nevoie de psihoterapie, dar dobândirea unor informaţii despre PAS îi poate ajuta să nu afecteze copilul prin accentuarea efectelor acestuia. Aceşti părinţi sunt conştienţi că pot şi greşi, dar îşi iubesc suficient copilul pentru a face ca lucrurile să meargă cât mai bine. Ei se concentrează pe ceea ce este bun pentru copil, fără a regreta, a învinui pe alţii sau a se victimiza. Tipul Activ „Nu vreau să-i spui tatălui tău că am câştigat aceşti bani în plus. El nu ne va mai da această sumă, şi eu aş vrea să-i păstrez ca să mergem la Disneyland. Îţi aminteşti că a făcut la fel şi când am vrut să mergem la bunica de Crăciun” Cei mai mulţi părinţi care revin în instanţă punând problema programului de vizitare aparţin tipului activ. Ei sunt de acord cu faptul că un copil trebuie să aibă o relaţie sănătoasă cu celălalt părinte, dar nu sunt capabili să-şi controleze propria furie sau frustrare. Când un eveniment le activează sentimentele negative, părinţii alienatori le deplasează către celălalt părinte. După ce a recâştigat controlul situaţiei, părintele îşi regretă comportamentul şi încetează practicile alienatoare. Părintele alienator activ poate fi recunoscut tocmai prin această fluctuaţie între manifestarea impulsivă a sentimentelor negative faţă de celălalt părinte şi dorinţa de a repara răul făcut. Ei au intenţii bune, dar pierd controlul, fiind copleşiţi de sentimentele negative. Caracteristicile părintelui alienator activ sunt:
Aceşti părinţi respectă autoritatea instanţei şi se conformează deciziilor acesteia. Cu toate acestea, ei pot fi rigizi şi necooperanţi cu ceilalţi părinţi. Ei au tendinţa de a se răzbuna pe ceilalţi părinţi pentru nedreptăţile suferite. De obicei acceptă ajutorul specialiştilor atunci când ei sau copiii au probleme pe care simt că nu le pot depăşi. Ei sunt preocupaţi cu adevărat de starea de bine a copiilor lor după divorţ. Sentimentele lor negative sunt încă prezente, dar ei încearcă să le depăşească. Tipul Obsesiv „Îmi iubesc copiii. Dacă instanţa nu îi poate proteja de abuzurile tatălui lor, eu o voi face. Chiar dacă nu s-a dovedit că el a abuzat copiii, sunt sigură că o va face. Copiii sunt speriaţi de tatăl lor. Dacă ei nu doresc să-l vadă, eu nu îi voi obliga. Sunt destul de mari pentru a lua propria decizie”. Este vorba despre părintele (sau bunicul) care are un singur scop: să atragă copilul de partea sa şi împreună cu acesta să ducă o campanie de distrugere a relaţiei cu celălalt părinte. Acest părinte ignoră nevoile copilului şi consideră că dreptatea este doar de partea lor. Acest proces este de durată, dar cu cât copiii sunt mai mici, le este imposibil să-l perceapă sau să-l combată. Alienarea începe cu mult înainte ca divorţul să rămână definitiv. Părintele care aparţine tipului obsesiv este furios, supărat sau se simte trădat de celălalt părinte. Motivul iniţial poate fi justificat. Este posibil ca acest părinte să fi fost agresat fizic sau emoţional sau înşelat din punct de vedere financiar. Problema apare atunci când sentimentele negative nu se vindecă, ci devin din ce în ce mai intense datorită faptului că cei doi părinţi se simt obligaţi să continue relaţia doar pentru copil. Caracteristicile tipului de părinte obsesiv sunt:
Nu există tratamente eficiente pentru părintele alienator sau pentru copilul afectat de PAS. Nici instanţele de judecată şi nici profesioniştii din sănătatea mintală nu au cum interveni. Singura speranţă pentru copiii afectaţi de PAS este identificarea din timp a simptomelor şi prevenirea accentuării alienării. După ce s-a realizat îndepărtarea de celălalt părinte, copii devin „cu adevărat credincioşi” în cauza părintelui alienator şi pierduţi pentru celălalt părinte. Este important de precizat că nu se poate vorbi despre PAS atunci când un părinte se face vinovat de abuz sau neglijare asupra copilului. În acet caz, respingerea părintelui de către copil este justificată. De asemenea, nu este PAS atunci când copilul are o relaţie pozitivă cu celălalt părinte, chiar dacă părintele căruia i s-a încredinţat copilul încearcă să-l îndepărteze. Este imperios necesară identificarea unui mod eficient de intervenţie a specialiştilor, inclusiv a instanţelor de judecată, pentru reabilitarea părintelui alienator şi a copilului cu PAS. Bibliografie:
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||||||||||||||