|
Tulburarea schizoafectivă este caracterizată prin apariţia unui episod depresiv major, maniacal sau mixt concomitent cu prezenţa simptomelor ce satisfac criteriul A pentru schizofrenie (idei delirante, halucinaţii, limbaj şi comportament dezorganizat).
Simptomatologia afectivă este suprapusă peste cea schizofrenă pentru o perioadă de cel puţin două săptămâni, atât episoadele afective cât şi sindromul schizofren având o bună exprimare simptomatologică.
În faza maniacală, bolnavul prezintă o dispoziţie euforică, dar cu elemente bizare, inadecvate. Faza depresivă este caracterizată prin prezenţa dispoziţiei depresive sau o diminuare marcată a interesului sau plăcerii, putând apare acuze somatice neobişnuite sau idei delirante[1].
În funcţie de componenta afectivă sunt definite două subtipuri ale acestei tulburări:
tipul bipolar, dacă tabloul clinic prezintă un episod maniacal sau mixt şi episoade depresive majore; tipul depresiv, dacă nu apar decât episoade depresive majore.
Debutul tulburării schizoafective se situează mai ales la începutul perioadei adulte, la tineri întâlnindu-se mai frecvent tipul bipolar, cel depresiv apărând mai des la vârste mai mari. Tulburarea schizoafectivă este mai frecventă la femei.
În evoluţia bolii este posibilă apariţia unor perturbări ale activităţii profesionale, ale contactelor sociale, dificultăţi de autoîngrijire şi risc de suicid. Există, de asemenea, riscul dezvoltării unor episoade de tulburare afectivă pură (depresivă sau bipolară) sau de schizofrenie.
Tratamentul[2] este diferenţiat, în funcţie de episodul clinic:
în episodul schizomaniacal antipsihotice şi modulatori afectivi; în episodul schizodepresiv antipsihotice şi antidepresive; faza de întreţinere antipsihotice în doze de întreţinere şi reglatoare ale dispoziţiei
Unele rezultate se pot obţine prin psihoterapie.
[1] Georgescu, Marie, op. cit., pag 115
[2] Georgescu, Marie, op. cit., pag 116
|
